FERDINAND I al ROMÂNIEI (n. 24 august 1865, Sigmaringen – d. 20 iulie 1927, Pelișor, Sinaia), rege al României între 1914 și 1927.
Născut la 24 august 1865, la Sigmaringen, cel de‑al doilea copil al lui Leopold de Hohenzollern‑Sigmaringen, din căsătoria acestuia cu Antonia de Braganza, Ferdinand Victor Albert‑Meinrad a urmat cursurile gimnaziale și liceale la Düsseldorf. A absolvit liceul în 1885, apoi, timp de doi ani, a fost elev al Școlii Militare de la Kasel. În 1887, s‑a înscris la cursurile universităților din Leipzig și Tübingen.
După moartea singurului copil al regelui Carol I și al reginei Elisabeta, în aprilie 1874, moștenitor al tronului devine Ferdinand, nepotul suveranului României. El s‑a stabilit în țara noastră în martie 1889, iar în 1892 s‑a căsătorit cu prințesa Maria de Edinburgh, având împreună șase copii: Carol (n. 1893), Elisabeta (n. 1894), Mărioara (n. 1900), Nicolae (n. 1903), Ileana (n. 1909) și Mircea (n. 1913).
Ferdinand a participat la Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914. Potrivit politicienilor prezenți la ședință, Ferdinand nu a intervenit în discuții, ascultând pozițiile celor prezenți. A protestat, însă, atunci când suveranul a pus problema abdicării în favoarea nepotului său. La 27 septembrie/10 octombrie 1914, Carol I trecea în neființă. O zi mai târziu, Ferdinand depunea jurământul în calitate de rege al României.
După doi ani de neutralitate, la 14/27 august 1916, regele Ferdinand a convocat un nou Consiliu de Coroană. Deși decizia privind intrarea în război de partea Antantei era deja luată, au fost mai multe discuții și schimburi de replici, mai ales între Ferdinand și Petre P. Carp. Într‑una dintre intervenții, regele i‑a spus: „Domnule Carp, știu prea bine că sunt un Hohenzollern, nu era nevoie să mi‑o amintești dumneata. Dacă interesele patriei de origine ar corespunde cu cele ale României, n‑aș ezita să adopt opiniile dumneavoastră; această soluție ar fi fost cea mai ușoară pentru mine. Dar, scormonind adânc în conștiința mea, am ajuns cu durere la concluzia că interesele României nu merg alături de cele ale Austro‑Ungariei și, în consecință, cu cele ale Germaniei. A trebuit să impun inimii mele tăcerea; asta n‑a fost ușor; cu sufletul torturat am luat hotărârea de a‑mi face datoria față de poporul român, ale cărui destine le conduc (…) Ați greșit, dle Carp, când ați vorbit de interesul Dinastiei. Nu cunosc decât interesul țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă… Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să știți, dle Carp, că Dinastia mea este română… Românii n‑au adus aici pe unchiul meu, pe regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru Casa mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i‑a încredințat‑o“. Pentru Ferdinand a fost, poate, decizia cea mai grea: să aleagă între datorie și inimă; datoria a fost, însă, mai puternică, iar hotărârea de a merge alături de statele Antantei i‑a atras sancțiuni dure din partea familiei din Germania, care l‑a renegat și care nu a ezitat să ia în calcul înlocuirea lui de pe tronul României.
După intrarea în război și înfrângerile din toamna anului 1916, Ferdinand, alături de familie și de autorități, s‑a retras în Moldova. A încercat să mențină încrederea în victorie și în Coroană, a asigurat cadrul de funcționare a instituțiilor statului și a păstrat protocolul impus unor momente solemne. În decembrie 1916, la deschiderea lucrărilor Parlamentului, din sala Teatrului Național din Iași, Ferdinand declara: „să nu se dea prin nimic impresia că restriștile au știrbit întru ceva din strălucirea și autoritatea regală (…) Coroana nu se socotește umilită că a ajuns la Iași, poartă capul sus, fiindcă desigur, credința în ziua de mâine este încă vie“.
În 1917, vizitează trupele aflate pe front, având ca scop refacerea armatei. La 23 martie/5 aprilie 1917 le declara soldaților: „Vi se va da pământ. Eu, regele vostru, voi fi întâiul în a da pilda; vi se va da și o largă participare la treburile statului. Arătați‑vă, scumpii mei ostași, demni de încrederea ce țara și regele vostru pun în voi și îndepliniți‑vă ca până acum datoriile voastre cu sfințenie“. În iunie 1917, s‑a promulgat actul de revizuire a Constituției, prin care era adoptată reforma agrară și se introducea votul universal, act politic de mare importanță, întrucât stimula rezistența țăranilor, care constituiau baza armatei române, pe aliniamentele defensive ale Moldovei. Succesul operațiunilor militare din iulie‑august 1917 (Mărăști, Mărășești, Oituz), care au păstrat România în război și pe hartă, s‑a datorat și acestor decizii enunțate de Ferdinand în fața soldaților‑țărani adunați la Răcăciuni, în aprilie 1917.
Pe fondul ieșirii Rusiei din război, România a fost nevoită să semneze, la rândul ei, armistițiul cu Puterile Centrale. La 4 decembrie 1917, Consiliul de Miniștri, prezidat de Ferdinand, a decis participarea la tratativele pentru oprirea ostilităților. Apoi, preliminariile de la Buftea au fost urmate de Tratatul de Pace de la București, din 24 aprilie/7 mai 1918. Clauzele erau dure, prevederile militare limitând armata română la două divizii de cavalerie și la două de infanterie, cele economice obligând la concesionarea către Germania a exploatărilor petroliere pe 90 de ani, iar cele teritoriale stipulând administrarea Dobrogei de către trupele germano‑bulgare și cedarea către Austro‑Ungaria a trecătorilor din Munții Carpați. Tratatul nu a fost ratificat de regele Ferdinand, ceea ce a constituit, pentru delegația României la tratativele de pace de la Paris, un argument întemeiat să solicite recunoașterea calității de țară aliată și să negocieze cererile teritoriale și financiare. În condițiile demobilizării unei părți a soldaților români după preliminariile de la Buftea, Ferdinand a decis, la 17/30 martie 1918, să pună la dispoziția foștilor combatanți pământ din cuprinsul Domeniilor Coroanei, pentru „a se bucura fără întârziere de foloasele pe care le asigură principiile sancționate de Mine în Constituție“.
În pregătirea Unirii Basarabiei cu România, regele Ferdinand i‑a primit la Iași pe Ion Inculeț și pe Daniel Ciugureanu, iar după proclamarea actului de la 27 martie 1918, o delegație oficială a Sfatului Țării, formată din Ștefan Ciobanu, Ion Pelivan, Pan Halippa, i‑a prezentat suveranului decizia autorităților de la Chișinău. Decretul regal dat la Iași, la 9/22 aprilie 1918, consfințea că suveranul „lua act de acest vot quasi unanim și declară, la rândul lui, Basarabia unită cu România pe veci, una și indivizibilă“. La finalul lui noiembrie 1918, delegația bucovineană condusă de Iancu Flondor i‑a prezentat regelui, în cadrul unei festivități solemne, Actul Unirii, iar la 18 decembrie, Ferdinand semna la București Decretul‑lege care consfințea Unirea. La 14 decembrie 1918, Vasile Goldiș, aflat în fruntea delegației românilor transilvăneni, i‑a înmânat regelui actul Unirii Transilvaniei, adoptat la Alba Iulia. În cadrul prânzului de gală oferit de suveran, el declara: „După Basarabia, după Bucovina, mai lipsea o piatră din cele mai scumpe: Ardealul cu ținuturile din Ungaria locuite de Români. Azi ne‑ați adus și această ultimă piatră a clădirii care încoronează marea operă de unire“. La 15 octombrie 1922, la Alba‑Iulia, Ferdinand a fost încoronat rege al românilor.
În timpul Primului Război Mondial, rolul regelui Ferdinand a fost decisiv. A trecut peste legăturile de sânge și a angajat România de partea puterilor Antantei, a sprijinit efectiv opera de refacere a armatei și de menținere a moralului trupei, asumându‑și reformele argară și electorală într‑un moment decisiv pentru soarta operațiunilor militare, nu a ratificat tratatul de pace din 1918, oferind avantaje în negocierile de pace purtate la Paris de delegația României și a sprijinit procesul de unire, aprobând actele prezentate de delegațiile românilor
MARIA, REGINĂ A ROMÂNIEI (n. 29 octombrie 1875, Esewell Park, Comitatul Kent, Marea Britanie – d. 18 iulie 1938, Sinaia).
Maria Alexandra Victoria a fost cel de‑al doilea copil al ducelui Alfred de Edinburgh, din căsătoria acestuia cu Marea Ducesă Maria Alexandrovna, singura fiică a țarului Alexandru al II‑lea al Rusiei. La 29 decembrie 1892/10 ianuarie 1893, prin căsătoria cu Ferdinand de Hohenzollern‑Sigmaringen, prințul moștenitor al României, a devenit principesă moștenitoare a României. În 1914, devine regină: „Regina unui popor care învățase să mă cunoască cu timpul. Regină în momentul în care toată Europa era un rug ale cărui flăcări ne atingeau deja frontierele“.
Spre deosebire de Elisabeta de Wied, Maria a jucat un rol activ în marea politică a statului român. În perioada neutralității României, a întreținut o corespondență activă cu verii săi, regele George al V‑lea al Marii Britanii și împăratul Nicolae al II‑lea al Rusiei, pronunțându‑se pentru intrarea în război de partea Antantei. S‑a implicat în viața politică, a discutat cu miniștrii străini de la București, a participat la diferite reuniuni, fiind mereu informată asupra cursului evenimentelor. Într‑o convorbire cu I.G. Duca, regina Maria își explica atitudinea: „N‑am venit în România ca, după 20 de ani, să renunț la Coroana României (…) Eu de țara asta nu mă despart! Înțeleg aspirațiunile ei și le îmbrățișez“.
Din jurnalul reginei, aflăm despre contribuția acesteia în perioada 1914‑1916: „Toată vara aceasta a anului 1916 evenimentul s‑a apropiat tot mai mult și mai mult, mai ales de când cu înaintarea Rusiei. care a fost semnul că venea ceasul, ceasul nostru cel mare – dar, după ce fusese amânat de atâtea ori, nu mai credea nimeni. Eu, însă, știam. Știam datele, știam convențiile, așa că zi după zi am sperat și m‑am temut (…). Împrejurările au făcut să fiu implicată în situație mai îndeaproape decât ar fi fost cele mai multe regine (…). Așa s‑a făcut că am știut data, 14 august, cu mult înaintea altora“. A avut, alături de Ion I.C. Brătianu, un rol major în acceptarea de către rege a intrării în război alături de Antanta.
Pe fondul înfrângerilor militare din toamna anului 1916, Maria, alături de întreaga familie regală, se retrăgea la Iași, lăsând în curtea Palatului Cotroceni trupul neînsuflețit al fiului său, Mircea, răpus de febră tifoidă, și căutând un loc de refugiu în noua capitală. Regina nota la 13/26 noiembrie 1916: „A început necunoscutul: unde merg, pentru câtă vreme? Pentru ce? Trenul e plin, toate doamnele mele și tot felul de rude de‑ale lor (…) o puzderie de servitori, o mulțime nesfârșită de bagaje. Nu știu unde voi locui, nu s‑a hotărât nimic, niciodată în viață nu am mai plecat ca azi, în necunoscut“.
Rolul reginei Maria în timpul războiului a fost unul important, mai ales sub aspect umanitar. A organizat un serviciu de ambulanță, a patronat Comitetul refugiaților, a oferit un local – Școala de menaj, din strada Gh. Asachi, din Iași – orfelinatului deschis de Olga M. Sturdza pentru copiii soldaților căzuți sau răniți pe front; a mers în spitale, pe front, a venit în sprijinul răniților și refugiaților de război. Ministrul Franței în România, contele de Saint‑Aulaire, a surprins rolul reginei în acele momentele dificile: „Regina Maria a intrat în război așa cum se intră în cinul călugăresc. S‑a claustrat, renunțând la tot ce era lumesc pentru mântuirea țării, a dinastiei ei și a cauzelor sacre care îi uneau atunci pe aliați (…). Până în ziua victoriei nu am văzut‑o niciodată decât în uniformă de infirmieră sau în fruntea regimentului ei, al 4‑lea Roșiori, cu dolman albastru cu măntăluță garnisită cu blană, prins pe umăr și căciulița de blană, cu pană de egretă“.
La Iași, regina Maria a locuit, alături de copii, în casa Cantacuzino‑Pașcanu: „E chiar tare plăcută, destul de confortabilă și bunul nostru colonel [Balif] a reușit să aducă toate necesitățile materiale care lipseau: căzi de baie, cuptoare, cazane de rufe etc. Camerele mele sunt aproape frumoase pentru că le‑am aranjat cu multe lucruri, covoare și câteva mobile confortabile, pe care le‑am adus cu mine. Dintr‑un adăpost oribil am făcut o căsuță în care mă pot refugia fără să mă simt chiar atât de lipsită de orice cămin“. Reședința reginei a fost loc de întâlnire și de discuții pentru liderii politici locali și centrali, a fost destinația finală a multor solicitări administrative din partea primăriei Iași și a guvernului, a fost locul în care se intersectau știrile și se luau deciziile.
La sfârșitul anului 1917 și începutul anului următor, situația familiei regale era dificilă. La 27 decembrie/9 ianuarie 1918, perechea regală aniversa 25 de ani căsătorie: „Astăzi, Nando și cu mine, mână în mână, ne mărturisim unul altuia că în ceasul de față în contra nenorocirilor noastre, sau mai bine zis, mulțumită lor, am ajuns cei mai temeinici prieteni din lume și că suntem legați de țara noastră așa cum nu e dat multor suverani să fie“.
Regina s‑a opus încheierii păcii separate cu Puterile Centrale, a salutat Unirea Basarabiei cu România, a continuat să se implice în acțiunile de caritate pe parcursul anului 1918, iar la sfârșitul lunii noiembrie 1918 s‑a întors la București. Festivitatea a avut loc la 1 decembrie 1918. A mers călare alături de soțul ei, în fruntea trupelor române și aliate: „Nu aș fi cerut niciodată așa ceva (…). Este de departe cea mai mare onoare care mi s‑ar fi putut facem pentru că, dacă vreodată o regină a fost una cu armata ei, atunci eu sunt acea regină!“.
Rolul său a continuat să fie unul important și în anul următor, implicându‑se în activitatea diplomatică ce viza recunoașterea Marii Uniri în cadrul Conferinței de Pace de la Paris. În capitala Franței, reușește să obțină – potrivit lui Adrian‑Silvan Ionescu – „prin farmec personal și multă diplomație, condiții mai bune și compensații teritoriale pentru România“. După moartea regelui Ferdinand, influența sa politică scade treptat și dispare aproape definitiv după revenirea lui Carol al II‑lea pe tronul României
Ion I. C. Brătianu (n. 20 august 1864 – m. 24 noiembrie 1927) a fost prim-ministru în perioada ianuarie 1914-februarie 1918, fiind un susținător al intrării în război a României de partea Antantei. Cu toate acestea, Brătianu a negociat cu resonsabilitate termenii tratatului care a stat la baza intervenției militare a României, dovedind, atunci, dar și în perioada Conferinței de pace, că are talent de negociator și nervii tari. După înfrângerile militare din toamna anului 1916, Ion. I. C. Brătianu s-a retras la Iași, împreună cu o parte a familiei sale. El a condus guvernul stabilit la Iași, în capitala de război a României, încercând să contribuie la refacerea Armatei Române, la stabilizarea situației economice din teritoriile administrate, precum și la menținerea unei legături strânse cu Aliații. Ion I. C. Brătianu s-a implicat în procesul de modificare a Constituției, ce avea drept scop adoptarea reformelor agrară și electorală, care, în contextul războiului și a evenimentelor din Rusia, aveau menirea de a mobiliza populația în jurul liderilor statului român.
În pofida greutăților cu care se confruntau românii, Brătianu nu a încetat să creadă că la finalul războiului România va fi învingătoare. Într-un discurs rostit la Teatrul Național din Iași, în fața membrilor Parlamentului României, el făcea următoarele observații: „Oricare ar fi fazele dureroase ale zilei de azi, când asemenea idealuri sunt consacrate de opinia Lumii și recunoscute, ele nu pot să ajungă la un alt rezultat ultim decât la triumful lor. În înfrângerile noastre de azi nu este nimic care să ne poate descuraja, pentru că în ele chiar am avut confirmarea energiilor ostașilor noștri, ale energiilor morale ale acestui popor. Nu este nimic care să poată descuraja, pentru că avem convingerea că interesele noastre sunt solidare cu condițiunile indispensabile unei vieți pașnice a Europei de mâine. Încrederea noastră în propriile noastre forțe este întreagă și pentru armata noastră încercările au fost izvor de energie nouă”.
Dacă tatăl său a fost unul dintre oamenii politici care au contribuit la crearea României moderne, Ion I. C. Brătianu a fost un artizan al României Mari, dominând viața politică a României în deceniul marcat de Primul Război Mondial și de realizarea unității românești.
Take Ionescu (n. 13 octombrie 1858 – m. 21 iunie 1922) a fost lider al Partidului Conservator-Democrat, fiind un susținător înfocat al intrării României în război de partea Antantei. În decembrie 1916, aflat la Iași, în refugiu, Take Ionescu a fost cooptat în guvernul Ion I. C. Brătianu, mai întâi ca ministru fără portofoliu, pentru ca în iulie 1917 să devină vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Prin funcțiile ocupate în această perioadă, Take Ionescu a militat pentru legături cât mai strânse cu Aliații occidentali ai României, fiind adeptul „politicii instinctului național”. El s-a implicat în procesul deschiderii de noi misiuni diplomatice ale României, ocupându-se, cât timp I.I. C. Brătianu a fost plecat în Rusia, de conducerea Ministerului Afacerilor Străine. Perioada războiului a contribuit la creșterea faimei politice a lui Take Ionescu, care, în 1918, a plecat la Paris, unde a devenit una dintre cele mai puternice voci care au susținut recunoașterea internațională a României Mari. Numai că disputa sa cu Ion I. C. Brătianu, fost aliat politic în perioada războiului, a făcut ca Take Ionescu să nu fie membru al delegației României de la Conferința de pace. În pofida acestui fapt, Take Ionescu a fost unul dintre oamenii politici care au contribuit la crearea României Mari.
Nicolae Iorga (n. 5 iunie 1871 – 27 nov.1940) a fost unul dintre cei mai importanți istorici și oameni politici români ai primei jumătăți a secolului XX. Activitatea lui în perioada 1914-1918 s-a axat mai ales pe dinamizarea mișcării națonale, în sensul exprimării unei puternice opțiuni pentru unirea Transilvaniei cu România. A fost unul dintre cei mai activi membri ai Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor și a organizat mari manifestații de susținere a intrării României în război de partea Franței și a Marii Britanii. În toamna anului 1916 s-a refugiat la Iași, alături de administrația centrală și câteva sute de mii de români. Prin gazeta sa, Neamul Românesc, a combătut defetismul, a ținut prelegeri populare la Universitate și pe scena Teatrului Național pentru a menține ridicat moralul populației și pentru a conserva speranța în victoria finală, a militat pentru unire și a rostit, în Parlament, discursuri cu un impact puternic. În ședința Adunării Deputaților din 14/27 decembrie 1916, Nicolae Iorga parafraza cuvintele lui Petru Rareș, cărora le dădea un sens nou: Vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât. Discursul lui Iorga a fost imprimat și afișat în satele și orașele României neocupate și răspândit ostașilor pe front.
Traian Bratu (25 octombrie 1875 – 21 iulie 1940) a ocupat, din 1907, postul de profesor de Limba și literatura germană la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității ieșene. A avut două mandate de rector, între 1921 și 1922 și apoi între 1932-1938, a devenit membru al Partidului Național Țărănesc și senator din partea aceleiași formațiuni politice, iar în decembrie 1928 a fost ales președintele Senatului României. Sublocotenentul Traian Bratu a fost mobilizat la intrarea României în Primului Război Mondial la Divizia a 14-a, Regimentul 53 Infanterie, ca adjutant de batalion. La 5 septembrie 1916, a fost trecut ca ofițer de legătură la Divizia 15, la 10 ianuarie 1917, a fost detașat la Divizia 8, ca ajutor al șefului Biroului de Informații. La 1 aprilie a fost avansat la gradul de locotenent, iar între 1 ianuarie și 1 mai 1918 a lucrat la Biroul ajutanturei din cadrul Comandamentului General al Etapelor. Conform aprecierilor făcute de superiori, „și-a îndeplinit datoria cu foarte mare râvnă și pricepere ca șef al Biroului Informații”. Pentru serviciile aduse statului român a primt mai multe decorații.
Nicolae Leon (15 aprilie 1862 – 4 octombrie 1931) a fost, din 1899, profesor titular la Facultatea de Medicină din Iași, la Catedra de Istorie naturală medicală, post pe care îl deține până la sfârșitul vieții. Nicolae Leon a avut ca principal domeniu de studiu parazitologia, înființând primul laborator de parazitologie din țară și fiind primul profesor din România care a predat sistematic un curs de parazitologie. Finalul Primului Război Mondial l-a găsit pe Nicolae Leon rector al Universității ieșene. În Palatul universitar funcționau deja, din 1916, câteva instituții centrale refugiate în Moldova. Utilizarea acestor spații în cei doi ani de pribegie a produs o serie de distrugeri, pe care rectorul a încercat să le remedieze. El a adresat câteva scrisori Ministerului Instrucțiunii cu solicitarea alocării de fonduri pentru repararea localurilor Universității și reintroducerea lor în circuitul firesc, didactic și științific. În septembrie 1918, Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor aloca Universității 130.000 lei pentru repararea interioarelor și 30.000 lei pentru exterioare, acoperiș și instalații. A ocupat funcția de rector până în 1921 și a continuat să predea la Universitatea ieșeană până la finalul vieții.
Alexandru Slătineanu (1873-1939) a urmat studiile gimnaziale şi liceale la Institutul Schweitz-Thierrin şi la Liceul Sf. Sava din Bucureşti, obţinând bacalaureatul în 1891. Începând din 1892, urmează studiile universitare la Facultatea de Medicină din Paris, devenind doctor în medicină al acestei facultăţi în 1901. În paralel a studiat şi ştiinţele naturale la Sorbonna. S-a specializat în bacteriologie la Institutul Pasteur din Paris alături de Ion Cantacuzino, lucrând în laboratorul lui Ilia Mecinikov. Din 1902, este numit profesor titular la Catedra de Bacteriologie a Universităţii din Iaşi. Pe lângă activitatea ştiinţifică şi organizatorică, a publicat cronici medicale, universitare şi sociale în revistele ieşene Viaţa Românească şi Însemnări ieşene. A fost rector al Universităţii din Iaşi (1923-1926), şi director al Institutului de Igienă din Iaşi începând cu anul 1930, conducând activitatea plasei sanitare model Tomeşti. A organizat, de asemenea, Centrul de tuberculoză şi Sanatoriul de la Erbiceni. A desfăşurat la Iaşi o muncă de pionerat ca epidemiolog, igienist şi în domeniul sănătăţii publice. A depus o muncă susţinută de creare a primelor sanatorii TBC, organizând Spitalul de boli contagioase „Izolarea” într-o anexă a Epitropiei „Sf. Spiridon”.
Alexandru Slătineanu a fost medic militar în rezervă, serviciul militar efectuându-l, în 1902, la Spitalul Militar din Bucureşti. Iubitor de artă, a reuşit să adune o colecţe impresionantă de picturi valoroase. A participat la al doilea război balcanic, fiind implicat în combaterea epidemiei de holeră din Bulgaria. În timpul primei conflagraţi mondiale, laboratorul dr. Slătineanu de la Iaşi a fost locul în care s-au fabricat cantităţi mari de vaccin împotriva tifosului. Reţeta profesorului şi instrumentarul erau extrem de preţioase, dovadă fiind mutarea temporară a laboratorului în Ucraina, la Harkov, începând cu luna iunie a anului 1917, de teama ocupaţiei. Aici s-au produs în cantităţi foarte mari vaccinuri şi seruri pentru front şi pentru populaţia civilă. A condus Serviciul Sanitar al Armatei a II-a, fiind în prim-planul campaniilor de luptă împotriva holerei în Dobrogea şi apoi în efortul uriaş de a imuniza trupele şi populaţia civilă din zona Galaţiului, în iarna anului 1916. Pentru implicarea sa, a fost decorat de către statul francez cu Legiunea de Onoare și a primit Ordinul Coroana României în grad de comandor.
Gheorghe (Georgel) Mârzescu (1876-1926), fiu al celebrului om politic și profesor universitar Gheorghe Mârzescu, și-a făcut studiile primare, liceeale în orașul natal, finalizând ciclul universitar la București, ca urmare a carierei politice centrale a tatălui. A debutat timpuriu în viața politică, deținând portofolii politice și administrative, unde s-a ilustrat ca un bun organizator. A devenit un membru marcant al PNL și a fost, rețin contemporanii, unul dintre fruntașii politici cei mai lucizi în perioada refugiului la Iași în primul război mondial.
În perioada 1914-11 decembrie 1916, Gh. Mârzescu a fost primar al Iașului, poziție în care a trebuit să gestioneze transformarea orașului în capitală de război, după înfrângerile din toamna anului 1916. Fără a fi pregătit prealabil sau a fi prevăzut într-un posibil scenariu de rezervă, Iașul a trebuit să devină gazdă nu doar a familiei regale și a instituțiile civile sau militare centrale, ci și a unui număr foarte mare de refugiați. Se estimează că în oraș în iarna anului 1916-1917, populația ajunsese în jurul cifrei de aproximativ 400.000 de locuitori.
În lunile noiembrie‑decembrie ale acelui an, în calitate de primar, Gh. Mârzescu a încercat să asigure refugiaților soluții în vederea relocării și a procurării mijloacelor de hrană. Inspirat de efortul său, istoricul N. Iorga a constatat că locuința personală a acestuia din Copou a devenit „centrul rezistenței naționale“. Meritul mare al primarului Mârzescu, în acele luni complicate, a fost acela al mobilizării locuitorilor orașului în susținerea acestui efort național, dar unul care era plin de lipsuri și privațiuni. În acest sens, liderul liberal I. Gh. Duca îi creiona un portret profetic: „era fără îndoială singura personalitate populară din acele vremuri“. De altfel, în noiembrie 1916, el a fost ales simbolic în funcția de vicepreședinte al Adunării Deputaților. În acest mod, cariera sa urma să intre pe un alt făgaș, fiind cooptat în guvernul de uniune națională, începând cu 11 decembrie 1916. Nu a uitat de problemele orașului și ale locuitorilor, demn de reținut fiind cearta puternică cu generalul Prezan, șeful Armatei române, care a ordonat ca autoritățile militare să gestioneze depozitele de alimente pentru civili.
Activitatea sa din perioada războiului, ca primar și apoi ca ministru al agriculturii și domeniilor l‑a impus pe Mârzescu drept un colaborator apropiat al lui Ionel Brătianu. De altfel, locuința sa din fața Universității de Iași, în perioada guvernării Marghiloman, a devenit locul central de întâlnire al liberalilor.
Alexandru Marghiloman (n. 27 ianuarie 1854 – m. 10 mai 1925), om politic conservator și lider al partidului în anii 1914-1925, a fost unul dintre membrii taberei „germanofile”. În decembrie 1916, el a rămas în Bucureștiul ocupat de trupele Puterilor Centrale, unde s-a implicat în apărarea drepurilor cetățenilor români din teritoriile ocupate. În martie 1918, Marghiloman a devenit președintele Consiliului de Miniștri, având misiunea de a încheia pacea cu Puterile Centrale. În calitate de prim-ministru, Marghiloman i-a primit la Iași pe reprezentanții Sfatului Țăriia și a condus delegația României, care, la 27 martie 1918, a primit, la Chișinău, Actului Unirii Basarabiei cu România. Cu acest prilej, omul politic român a menționat: „Mă urc la tribună și declar că <în numele poporului român și al Regelui său, Majestatea Sa Ferdinand I iau act de hotărârea Sfatului și proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru totdeauna, cu România una și indivizibilă>”.
Alexandru Marghiloman a fost îndepărtat de la putere în octombrie 1918, când soarta războiului începea să ia o întorsătură favorabilă pentru România. Astfel începea decăderea sa politică. El a fost acuzat de adversari pentru pactizarea cu „centralii” din anii războiului, fiind unul dintre „învinșii din tabăra internă”. Cu toate acestea, guvernul condus de Alexandru Marghiloman a fost o „manta” necesară pentru vremurile complicate trăite de statul român în anii războiului și a avut un rol semnificativ în unirea Basarabiei cu România.
Olga Sturdza (1884-1971) este fiica lui Alexandru Mavrocordat şi a Luciei Cantacuzino-Paşcanu, fiind născută în conacul familiei din comuna Popeşti, judeţul Iaşi, şi căsătorită în 1908 cu prinţul Mihai Sturdza. A studiat pictura şi sculptura la Berlin, Dresda şi Paris, probabil în cadrul unor ateliere particulare, având unele expoziţii apreciate în străinătate. Astăzi este un personaj uitat din perspectiva memoriei Marelui Război.
În timpul conflagraţiei, se mută în Iaşi de la Dieppe, Franţa, acolo unde rezida împreună cu soţul său şi cei doi copii. Locuiau în Iaşi pe bulevardul Carol I nr. 19. În 1924, a donat oraşului Iaşi sculptura Monumentul Unirii, amplasată în faţa Fundaţiei Ferdinand şi distrusă de autorităţile comuniste în 1947. În perioada comunistă i se confiscă întreaga avere, se mută la Bucureşti unde este arestată pentru 9 luni în 1953. De abia în 1957, la intervenţiile cumnatului său, căsătorit cu sora sa Maria, atunci reprezentantul cu afaceri al Greciei la Bucureşti, reușește să plece din ţără, mutându-se definitiv în Franţa.
Marcată de tragedia copiilor rămaşi fără niciun sprijin, a pus bazele operei de asistenţă a orfanilor de război. În slujba acestui efort a angajat întreaga sa energie, donând moşia şi conacul familiei sale de la Miroslava. Olga Sturdza a fost cea care, în anii războiului, a vibrat la tragedia care a cuprins copiii orfani, organizând de la Iaşi opera de asistenţă a acestora. A pus bazele Societăţii Ocrotirea Orfanilor din Război. Prin lege aceasta a primit în scurt timp „mandatul națiunii” în vederea organizării operei de asistență a orfannilor. În noua capitală, sub patronajul Reginei Maria şi a mitropolitului Pimen, prinţesa a luat iniţiativa concentrării eforturilor private pentru îngrijirea copiilor. În acest context, caritatea publică a suplinit în parte asistenţa acestora, iniţiativa pornită la Iaşi modelând opera de asistenţă a copiilor orfani. „Nu există chemare mai sfântă pentru noi şi mai mişcătoare decât glasul morţilor căzuţi pentru patrie. Acestei porunci a mormintelor dăm ascultare când ne devotăm copiilor rămaşi”, devenise crezul prinţesei Olga Sturdza, cea care s-a identificat cu salvarea celor rămaşi fără părinţi.
Cuvintele profesorului Ion Simionescu, rostite la un Congres al Societății, pot rezuma caracterul acesteia: „întrunește în sine energia, hărnicia, voința și perseverența în muncă, pe lângă blândețea și duioșia femeii. Orfanii din război nu puteau accepta o mamă mai bună, care să-i mângăie, îngrijindu-i”.