Totul a fost militarizat în oraşul care, treptat, începând cu ianuarie 1917, a trebuit să se adapteze din mers la rigorile unei capitale, dar şi să se supună noii administraţii. Primele efecte s-au făcut rapid resimţite. În acelaşi timp, în contextul mutării aparatului administrativ central la Iaşi, valenţele vechii capitale a Moldovei sunt redescoperite. În mod simbolic, în unele adrese oficiale, instituţiile care rezidau în oraş cereau sprijin de la „Primăria Capitalei Iaşi”. O recunoaştere din partea contemporanilor a sacrificiului şi devotamentului pe care oraşul le-a pus în cadrul efortului de război.
În urma includerii primarului Gh. Gh. Mârzescu în guvernul de uniune naţională, ca ministru al Agriculturii și Domeniilor, începând cu 11 decembrie 1917, Iaşul a rămas, practic, fără conducere. Profesorul Mihai Tomida a fost ales în funcţia de primar, iar Constantin Toma în funcţia de prim-ajutor de primar. La puţin timp, în februarie 1917, se petrec alte mutaţii la nivelul conducerii oraşului, primar fiind ales N.A. Racovitză. În lunile cele mai grele, din iarna lui 1916-1917, administraţia va avea de suferit de pe urma acestor schimbări. Aceasta este una din cauzele principale ale coordonării deficitare a relocărilor instituţiilor şi populaţiei, precum şi a animozităţilor care au apărut între autorităţile militare şi cele civile.
În majoritatea timpului, preocupările oficialităţilor civile au gravitat în jurul chestiunilor urgente ale oraşului: nevoile alimentare, de luminat, de încălzit sau cele specifice asigurării sănătăţii publice. Din bugetul local au fost distribuite diferite sume de bani şi mobilizate instituţii şi oameni în vederea asigurării supravieţuirii oraşului şi a viabilităţii administrative. Fără angajaţi, majoritatea fiind mobilizaţi, și deposedată de pârghiile administrării oraşului, Primăria comunei Iaşi s-a transformat în cureaua de transmisie între populaţie, puţin obişnuită cu administraţia militară, şi autorităţile guvernului român. De cele mai multe ori, funcţionarii rămaşi în primărie s-au văzut în situaţia de a intermedia corespondenţa către instituţiile nou înfiinţare, fiind lipsiţi de mijloacele de a acţiona.
O problemă recurentă în dezbaterile Consiliului comunal a fost aceea a asigurării funcţionării băilor comunale, în fond, o garanţie a asigurării mijloacelor minime de sănătate publică. Apoi, chestiunea banilor pentru întreținere a revenit constant în discuții. Majoritatea instituţiilor, în toată perioada războiului, au cerut suplimentarea bugetului în vederea rezolvării problemelor curente şi au primit aprobarea deschiderii unor credite extraordinare. Începând cu luna august 1916, Primăria a alocat resurse semnificative pentru construirea de paturi în vederea dotării spitalelor militare pentru răniţii care urmau să rezideze în oraş. Prezenţa în Iaşi a militarilor străini şi complicaţiile derivate din relaţionarea financiară cu aceştia au condus Primăria Iaşi la anularea taxelor de folosire a băilor de către soldaţii armatei ruseşti. Societăţile de ajutor şi binefacere care au acţionat în oraş, „Pâine Săracilor”, „Societatea de Binefacere”, „Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române”, „Crucea Roşie”, „Familia Luptătorilor”, au primit și ele sprijin şi suport financiar pentru suplinirea eforturilor oficiale de a hrăni şi adăposti pe cei nevoiaşi.
În multe dintre şedinţele Consiliului comunal a fost discutată chestiunea preţurilor la alimente, stabilindu-se tarife maximale la alimentele de bază, întrucât specula luase proporţii deosebite. Se căutau, de asemenea, soluţii ca alimentele şi animalele aduse pentru a fi sacrificate în Iaşi din alte regiuni să fie întâi examinate de medicul veterinar al oraşului, pentru a preîntâmpina extinderea epidemiilor. Pentru a asigura o continuitate simbolică a existenţei oraşului şi a tradiţiilor sale, ceremoniile funerare şi comemorative au stat deopotrivă în atenţia factorilor locali. Astfel, ceremoniile de înhumare a unor personalităţi locale sau naţionale, dar şi ale membrilor misiunilor militare aliate au beneficiat de spijinul financiar al oraşului.
Primăria a fost nevoită să-și asume pe cont propriu înhumarea tuturor morţilor săraci din spitale, depășindu-se numărul de 200 de înhumări pentru care erau alocați, anual, bani de la buget. În acelaşi sens, oficialităţile locale s-au străduit să asigure locurile de veci pentru membrii misiunilor aliate, cea franceză şi cea rusă. La Cimitirul „Eternitatea” s-au alocat parcele pentru soldaţii ruşi şi francezi decedaţi în luptele de pe teritoriul României. La decesul doctorului Clunet, „inimosul doctor francez”, membru al Misiunii Militare Franceze, în iulie 1917, Primăria a decis să aprobe un buget de 200 de lei în vederea ridicării unei statui de bronz în memoria acestuia.
O şedinţă aparte a Consiliului comunal s-a desfăşurat la 5/18 august 1917, când ipoteza ocupării oraşului de către trupele Puterilor Centrale a fost luată în calcul. În acele momente, soarta populaţie civile a fost preocuparea de căpătâi, stabilindu-se câteva priorităţi: asigurarea de hrană şi alimentarea cu apă a oraşului. Primarul a făcut o trecere în revistă a stocurilor de alimente şi de combustibil pentru încălzire care urmau a fi lăsate în oraş, în eventualitatea plecării oficialităţilor. Tot Primăria Iaşi era chemată să asigure paza şi gestionarea depozitelor cu alimente, în lipsa armatei. De asemenea, s-au cerut asigurări de la autorităţile militare ruse şi cele române pentru continuarea alimentării cu apă a oraşului, în eventualiatea distrugerii conductei de la Timişeşti, care trecea peste Siret. În caz de distrugere, factorii de decizie civili propuneau ca soluție instalarea unei conducte la Repedea şi suplimentarea cu apă din Ciric, pentru a asigura un debit de 800 mc pe zi.
La finalul şedinţei din 5/18 august 1917, în care autorităţile locale au creat scenarii privind asigurarea necesarului în cazul ocupării oraşului de către trupele germane, s-a hotărât, în mod simbolic, ca dovadă a „rezistenţei până la capât”, ca strada Nemţească să primească o nouă denumire, strada Ardealul.
