Odată cu intrarea României în război și mai ales după retragerea în Moldova, spitalele din Iaşi au devenit insuficiente și neîncăpătoare, autoritățile militare rechiziționându-le pentru efortul de război. Numite generic spitale de răniţi, spitalele militare şi cele militarizate au împânzit aproape tot oraşul, ocupând clădirile şi dependinţele clădirilor publice, spitaliceşti, ecleziastice, şcolare şi administrative. Un singur spital, „Paşcanu” din Tătăraşi (ctitorie a lui Dimitrie Cantacuzino Păşcanu, la mijlocul sec. al XIX-lea), a rămas nemilitarizat. Din cauza suprapopulării, acesta „s-a transformat, prin forţa împrejurărilor, într-un azil de muribunzi. Spectacolul inimaginabil de exantematici alături de degeraţi, de tuberculoşi, alături de bolnavi conştienţi s-a văzut în acest spital. E poate cea mai tristă pagină a războiului”, nota medicul şef P. Flor. Abia la intervenţia oficialităţilor locale, la sfârşitul lunii februarie 1917, ca urmare a faptului că în curtea Primăriei soseau zilnic refugiaţi bolnavi, spitalele militare au început să primească şi bolnavii civili. În acelaşi timp, nu erau primite în spital femeile bolnave, un pavilion cu 120 de paturi fiind organizat abia în luna mai 1917.
O listă definitivă a spitalelor care au funcţionat în Iaşi este greu de realizat, aceasta şi pentru că amplasarea localurilor s-a schimbat; apoi unele erau spitale mobile pentru unităţile armate aflate în refacere. Cele mai multe spitale care funcționau în Iași în primăvara anului 1917 fuseseră transformate din instituții civile: Vila „Greierul”, din Bucium (87 paturi) – pentru tratarea tifosului, administrat de medicul francez Jean Clunet; Spitalul nr. 7, din Galata (100 paturi) – pentru bolnavii de tifos, administrat de dr. Vuillet; Spitalul nr. 106 „Regina Elisabeta”, str. Cuza Vodă (200 paturi); Spitalul francez nr. 141 „Notre Dame de Sion”, str. Cuza Vodă (200 paturi); Spitalul nr. 3 „Școala Sf. Sava”, str. Costache Negri (261 paturi); Spitalul nr. 59 „Școala Vasile Alecsandri”, str. Sf. Haralamb (153 paturi); Spitalul nr. 120 „Oltea Doamna”, str. Muzelor (200 paturi); Spitalul nr. 263 „Spitalul Militar”, Copou (200 paturi); Spitalul nr. 264 „Sf. Spiridon”, str. I. C. Brătianu nr. 144 (650 paturi); Spitalul nr. 265 „Israelit”, str. Elena Doamna (199 paturi); Spitalul nr. 266 la „Liceul Externat”, str. Academiei (225 paturi) – spital al Crucii Roșii, patronat de prințesa Maria Moruzzi; Spitalul nr. 267 „Liceul Internat”, str. Toma Cozma (72 paturi); Spitalul nr. 268 din Mănăstirea Frumoasa, str. Frumoasa (750 paturi); Spitalul nr. 269 „Caritatea”, str. 40 de Sfinți (160 paturi); Spitalul nr. 270 „Izolarea”, str. Muzelor (85 paturi); Spitalul nr. 271 „Seminarul Catolic”, str. Lățescu (235 paturi); Spitalul nr. 272 „Seminarul Veniamin Costachi”, str. Lozonschi (500 paturi) – aici s-a refugiat Spitalul Brâncovenesc din București, pe care îl conducea Claire-Helen de Belloy, fiica lui Nicolae Bibescu; Spitalul nr. 274 din localul vechii Facultăți de Medicină, din str. Universității; Spitalul nr. 276 „Ospiciul Socola”, str. Socola (100 paturi); Spitalul nr. 321 de boli nervoase, de la „Școala primară de fete nr. 8”, str. Mitropolie (61 paturi); Spitalul nr. 43/c „Socola”, str. Socola (130 paturi) – pentru tratarea tifosului, administrat de dr. Laugier; Spitalul nr. 416 „Școala de fete Elena Doamna”, str. Muzelor (100 paturi); Spitalul nr. 422 „Cazarma Regimentul 13 Infanterie”, Copou (279 paturi); Spitalul nr. 423 „Notre Dame de Sion Român”, str. V. Stroescu (215 paturi) – unde funcționau spitalele român, francez și rus, și care a redevenit în mai 1918 spital civil; Spitalul nr. 424 „Școala Cultura”, str. Gh. Mârzescu (250 paturi); Spitalul nr. 425 „Societatea de gimnastică”, str. Școala de Arte (260 paturi); Lazaretul de convalescenți nr. 426, din str. Lățescu; Spitalul nr. 427 din localul Școlii Normale de Învățători „Vasile Lupu” din Copou; Lazaretul convalescenților nr. 428 din Copou; Lazaretul convalescenților nr. 429 din Mănăstirea Cetățuia; Centrala Invalizilor, din localul Muzeului Etnografic al Moldovei, în curtea Mănăstirii Golia; Infirmeria și sălile de triaj din Gara Iași.
La 10 ianuarie 1917, autorităţile militare au organizat la Iași un Centru care să centralizeze răniții și bolnavii pe care îi evacuau spitalele și să adune vagabonzii, dezertorii și contingentele noi care urmau să plece la companiile lor. Până în martie 1917, Centrul a funcționat în subsolul Regimentului 13 Ștefan cel Mare, spațiu necorespunzător din cauza condițiilor igienice. Apoi a fost mutat în localul Școlii „Costache Negri”, din str. Eternitate. Centrul oferea hrană caldă pentru toți cei înregistrați și igienizare. Fondurile au fost oferite de Ministerul de Război, iar aprovizionarea se făcea din depozitele armatei sau din comerț. Personalul a fost alcătuit dintr-un comandant, un ajutor, doi plutonieri, cinci sergenți și personal sanitar. În iunie 1917, Centrul mai funcționa doar cu trei studenți la Medicină, bolnavi, și ei, de tifos.
În acelaşi registru, autorităţile locale au delegat Serviciului sanitar al oraşului sarcinile igienei publice. Personalul era format din medici şi moaşe pensionari sau cercetaşi. Pentru primele luni, deratizarea în oraş s-a dovedit ineficace. Nu erau stabilite clar zonele de carantină, iar militarii români veniţi de pe front, unii deja bolnavi, au fost cantonaţi în case particulare, îngreunând izolarea bolnavilor de tifos. O problemă la fel de complicată, care a anulat măsurile de prevenţie sanitară, au constituit-o soldaţii ruşi, care nu respectau regulile impuse în oraş. În acest sens, Serviciul sanitar a recurs la numeroase diligenţe făcute la comisia româno-rusă pentru ca măsurile medicale să fie respectate şi de trupele ţariste. Deparatizarea s-a putut realiza doar odată cu înfiinţarea în Gară a unui pavilion de triaj.
Lipsa alimentelor, a combustibilului și a medicamentelor și concentrarea unei populații numeroase, formată din refugiați civili, militari, precum și din trupele ruse ce treceau prin oraș ori erau cantonate la periferiile sale, făceau ca viața de zi cu zi să fie o adevărată luptă pentru supraviețuire. În mod evident, pentru cei înstăriți traiul era mai ușor, însă pentru cei săraci chiar și cumpărarea unei pâini era, de multe ori, o încercare greu de trecut. În ziarul ieșean „Opinia”, din 14 decembrie 1917, se consemna că: „În căutarea unei pâini astăzi se pierde o zi întreagă și adesea femei cu ochii în lacrimi n-o pot obține nici cu prețul maximal”. Ca urmare a lipsurilor de tot felul, s-au introdus cartele pentru unele produse alimentare și s-a raționalizat consumul de pâine.
Condițiile grele de trai, numărul mare al locuitorilor, precum și situația sanitară precară au dat naștere, în iarna 1916-1917, unor epidemii de febră recurentă și de tifos exantematic, care au făcut numeroase victime. Omul politic român Constantin Argetoianu aprecia că: „Tifosul exantematic a fost adevăratul nostru vrăjmaș; cu el ne-am războit mai mult decât cu nemții”.
Încă din primele luni după intrarea României în război, pierderile umane au fost semnificative. În spatele frontului, numărul orfanilor şi al văduvelor creştea pe măsură ce trupele erau angajate în luptele din trecătorile Carpaţilor. Primăriile comunale urbane şi ruralele, instituţii care anterior aveau ca sarcină îngrijirea copiilor orfani, au abdicat de la misiunea lor în timpul conflagraţiei. „Nutrirea” şi adăpostirea acestor copii, mai ales a celor orfani de ambii părinţi, a căzut, provizoriu, în sarcina subunităţilor militare sau a spitalelor de copii.
În acest context, caritatea publică a suplinit în parte asistenţa acestor copii. „În mijlocul durerilor sfâşietoare şi a suferinţelor de neînchipuit […] acolo a vegheat femeia română”, nota prinţesa Olga Sturdza, cea care a scris cea mai frumoasă pagină în opera de asistenţă a copiilor orfani. În anii Primului Război Mondial, la Iaşi, sub patronajul reginei Maria şi a mitropolitului Pimen, prinţesa Olga Sturdza a luat iniţiativa organizării eforturilor private pentru îngrijirea copiilor. Regina Maria rememora, plastic, în Memorii, imaginea din aceea perioadă: „guri înfometate care aşteptau să fie salvate prin efortul carităţii publice”. La 16 septembrie 1916, la Iaşi, s-a format primul orfelinat pentru copii, în clădirea Şcolii de Menaj, din str. Asachi, cu numele „Reginei Maria”. În iarna anului 1916, în Moldova erau contabilizaţi în jur de 40 000 de orfani, Societatea Ocrotirea Orfanilor de Război reuşind prin donaţii şi subscripţii publice să ofere sprijin şi ajutor la un număr de 16 125 de copii.
