În vara anului 1916, înainte de intrarea României în Primul Război Mondial, corpul diplomatic acreditat la București era format din reprezentanți ai Franței, Spaniei, Olandei, Italiei, Belgiei, Marii Britanii, Rusiei, Greciei, Serbiei, SUA, Austro-Ungariei, Germaniei, Bulgariei și Imperiului Otoman. După evenimentele din vara și toamna aceluiași an și ruperea relațiilor diplomatice cu statele aflate de cealaltă „parte a baricadei”, nu doar autoritățile civile și administrative ale României s-au retras la Iași, ci și membrii corpului diplomatic. Rând pe rând, miniștrii plenipotențiari ai Franței, Marii Britanii, Italiei, Belgiei, SUA, alături de personalul legațiilor au părăsit Bucureștiul, cu destinația Iași. Unii erau diplomați cu experiență, aflați de mai mulți ani în România, precum italianul Carlo Fasciotti (din iulie 1911) sau belgianul van Ypersele de Strihou (din august 1912). Alții, precum contele Charles de Beapoil de Saint-Aulaire, abia se acomodaseră cu noua misiune. El a ajuns în România în mai 1916, înlocuindu-l pe Camille Blondel.
La Iași s-a retras și Camille Blondel, fost ministru al Franței la București în intervalul 1907-1916. S-a născut la 1 noiembrie 1854, la Paris. Ca mulți dintre diplomații perioadei, a urmat studii juridice, intrând în diplomație în 1878 ca atașat al Ambasadei de la Londra. Venirea la București, în 1907, a fost precedată de ocuparea postului de ministru plenipotențiar clasa II în Mexic, din 1900. În timpul mandatului din capitala României, activitatea diplomatică a lui Blondel a fost una intensă, contribuind la apropierea României de Antanta. După înlocuirea din postul de la București, în mai 1916, Blondel nu a părăsit România, preferând să rămână alături de familie pe aceste meleaguri. De altfel, fiica sa, Yvone Blondel, a fost căsătorită, timp de câțiva ani, cu Jean Cămărășescu, fost prefect de Silistra.
Pe fondul evenimentelor de la finele anului 1916, diplomatul francez s-a retras la Iași. Blondel și-a închiriat o casă în Copou, unul dintre bulevardele importante ale orașului, însă impresia lăsată contemporanilor era aceea că fusese uitat, deși avuse un rol important în perioada 1914-1916. Constantin Argetoianu observa că mai mulți oficiali francezi veniți la Iași în 1916-1917, precum Albert Thomas și Robert de Flers, fuseseră primiți cu alai; în schimb, Blondel „fusese dat uitării”. În acest sens, politicianul român făcuse în Senatul României o interpelare prin care încerca să îndrepte această nedreptate: „Dacă d[omnu]l. Blondel a fost uitat în toate manifestațiunile de simpatie ce se adresau țării sale, este că cei mai mulți dintre noi îl consideră cu drept cuvânt ca unul din ai noștri. Nu trebuie însă să uităm pe ai noștri care și-au făcut datoria întreagă față de țară, de aceea cred că sunt în asentimentul colegilor mei exprimând sentimentele de adâncă recunoștință d-lui și dnei Blondel”
Contele de Saint-Aulaire recunoștea, în memoriile sale, că în ajunul ocupării Bucureștiului de către armatele germane, a ars arhiva legației și a luat cu el la Iași doar dosarele cele mai importante. La Iași, legația a fost instalată în localul Conservatorului de muzică: „Sala de concerte unde se instalase cancelaria mea era ticsită cu viori, violoncele, tromboane, saxofoane, tobe, etc. În biroul meu nu se afla nicio masă, în schimb erai trei piane dintre care unul cu coadă scurtă ce putea fi folosit drept birou cu ajutorul unui scaun înălțat cu caiete de muzică”. După retragerea la Iași, speranțele României erau legate de Franța: „Cu două treimi din teritoriu ocupate de inamic și cu a treia parte copleșită de armatele rusești, lăsată pradă dublei și concertatei propagande revoluționare și germane, România vedea în legația Franței, sprijinită de o misiune militară mai numeroasă și mai activă decât la oricare alt aliat, salvgardarea a tot ce-i rămânea ca autonomie, legătura ei cea mai puternică cu Antanta, garanția cea mai sigură a speranțelor sale în reparațiile viitorului”. Pe fondul evenimentelor de la finele anului 1917 și începutul anului următor, I. G. Duca nota, în amintirile sale, despre ministrul francez: „Saint-Aulaire, rece, nepăsător și cam ironic, se dovedea a avea în mijlocul nenorocirilor o inimă caldă și un suflet de elită”. După plecarea din România, Saint-Aulaire a ajuns reprezentantul Franței în Spania și Marea Britanie. A părăsit diplomația franceză în 1928, decedând în septembrie 1954
Ministrul italian Carlo Fasciotti s-a născut în decembrie 1870, la Udine. Licențiat în jurisprudență, a intrat în cariera diplomatică în 1896. Ajungea în postul de la București în 1911, după experiența diplomatică dobândită în posturile de la Viena și Atena. În contextul izbucnirii primului război mondial, Fasciotti a contribuit la semnarea acordurilor dintre România și Italia din 23 septembrie 1914 și 6 februarie 1915. Ajuns la Iași, consemna situația din oraș : Nu învățăm nimic dincolo de mijloace, ne lipsește curajul să ieșim din situația asta, sau măcar să o mai ușurăm. Aparatul administrativ nu funcționează, lumea politică e mereu sufocată de lupte și de ambiții meschine; printre străini nu se aud decât critici și reproșuri, nici măcar o vorbă de milă sau de încurajare”. Diplomat de carieră, Fasciotti era caracterizat de Al. Mossolov, unul dintre colegii săi din corpul diplomatic, drept „om foarte cultivat, un diplomat abil”. El a rămas în Iași până în iunie 1918, când a plecat alături de soție și trei servitori spre Italia. Revenea în România în ianuarie 1919, însă nu pentru mult timp. Din cauza unor probleme de familie, părăsea definitiv Bucureștiul în martie același an.
În vara anului 1916, A. A. Mossoslov a fost numit ministru plenipotențiar al Rusiei în România. Îl înlocuia pe Stansilav Poklewki-Koziell. Era prima lui misiune în cadrul diplomației ruse, până atunci îndeplinind demnitatea de șef al Casei Militare Imperiale Ruse. La Iași a ajuns la începutul anului 1917. A discutat mai întâi cu prim-ministrul României, Ionel Brătianu, apoi a urmat audiența la regina Maria. Prima impresie asupra Iașului nu era tocmai flatantă. Găsea un orășel de provincie, cu locuitori marcați de „fuga precipitată”. Membrii misiunii diplomatice ruse erau cazați în sediul consulatului rus, o clădire de pe Bulevardul Independenței. Acest imobil era insuficient pentru o Legație, însă, în comparație cu celelalte reprezentanțe diplomatice, avea o situație foarte bună. Pe fondul evenimentelor din Rusia, din primăvara anului 1917, Mossolov și-a înaintat demisia, în locul său fiind numit chiar predecesorul său. Cu toate acestea, el a rămas în Iași până în primăvara anului 1918. Stanislav Poklewvski-Koziel „natură veselă, primitor, nelipsit din saloanele Jockey Clubulului” a fost numit pentru prima dată la București în preajma izbucnirii primului război mondial. În perioada 1914-1916 a avut un rol important în apropierea României de Antanta, fiind unul dintre semnatarii convenției politice din 4/17 august 1916. Un an de zile mai târziu, ajungea la Iași. Deși în 1918 s-au rupt relațiile româno-ruse, Poklevski a rămas în România. În 1936 diplomatul rus era încă la Bucureşti (deşi funcţia de ministru plenipotenţiar a ocupat-o până în 1916), locuind în vila din strada Mercur. Conform lui Nicolae Iorga, fostul diplomat a murit doi ani mai târziu, „refuzând să mai mănânce, ca o candelă fără ulei”.
Sir George Head Barclay, născut în 1862, fusese numit la București în august 1912. Era caracterizat de colegul său din corpul diplomatic, Al. Mossolov, drept „un om de un calm care mergea până la impasibilitate”. În anii petrecuți la Iași, George Head Barclay a fost atent la situația României și a întocmit rapoarte ce demonstrează o reflectare corectă a realităților românești. Uneori, la Londra, rapoartele sale păreau a fi mai apropiate de punctul de vedere românesc, decât de cel britanic. Soția diplomatului britanic era „foarte activă și depunea multe eforturi pentru ușurarea suferințelor răniților români”
Charles Vopicka s-a născut în Boemia în 1857, emigrând în SUA în 1880. Cariera sa diplomatică a început câteva decenii mai târziu, în 1913, când a fost numit ministru plenipotențiar pentru trei state: România, Serbia și Bulgaria. A fost, de fapt, singura sa misiune diplomatică, care s-a încheiat șapte ani mai târziu, în 1920. Charles Vopicka a ajuns la Iași, la 6 septembrie 1917. Memoriile sale publicate câțiva ani mai târziu, în 1921, surprind situația dificilă în care se găsea orașul Iași: „ Ni s-a acordat o primire cu adevărat regală, fiind profund impresionați de modul în care ni s-a spus Bun venit, însă condițiile de trai din oraș erau deprimante. Orașul având, în condiții normale, o populație de 90.000 de oameni, acum mai bine de 300.000 de refugiați erau, cu toții, în căutare de ajutor și locuințe. Guvernul militar i-a luat în grijă, făcând tot posibilul să le ușureze amărăciunea. România simțea deplina povară și creșterea mizeriei războiului, faptul fiind vizibil în orașul Iași. Tifosul făcea ravagii, iar proviziile de medicamente pentru bolnavi, ca și pentru soldații străini răniți erau extrem de firave. Nici nu se punea problema cărnii sau a legumelor, iar pâinea era foarte puțină, era făcută din cartofi amestecați cu diferite soiuri de grâne. Nu se găsea zahăr și niciun fel de combustibil. Soldații și civilii mureau cu miile. Miniștrii străini făceau tot ce le stătea în puteri; dar ei au putut alina doar parțial adânca disperare și amărăciunea oamenilor”
În noua capitală de război s-a aflat și șeful misiunii diplomatice a Elveției, Gustave Boissier. Ajuns în România în octombrie 1916, ca însărcinat cu afaceri, Boissier s-a retras la Iași, împreună cu membrii corpului diplomatic, de unde a informat autoritățile elvețiene despre situația militară, politică și economică a României. El a fost în strânsă legătură cu trimișii Crucii Roșii Internaționale, cu care a inspectat lagărele de prizonieri din Moldova.
O altă componentă a relaţionării cu puterile Antantei a fost prezenţa la Iaşi a misiunilor militare străine, din care se detaşează cea a generalului francez Henri Berthelot. În prima parte a campaniei, generalul francez s-a limitat la rolul de consilier tehnic, participând la toate şedinţele de comandă ale autorităţilor militare române. Începând cu luna decembrie 1916, odată cu retragerea în Moldova, rolul Misiunii Militare Franceze se modifică, de la asistarea operaţiunilor, la componenta de instrucţie. Un alt registru al activității misiunii militare a lui Berthelot a fost cel diplomatic, pe linia relaţionării cu autorităţile militare ţariste şi noile structuri de putere ucrainene. Având, în primăvara anului 1917, întâlniri în mai multe rânduri cu generalii ruşi şi câteva deplasări în sudul Rusiei, Berthelot a avut iniţiativa organizării unui corp de voluntari români ardeleni, prizonieri de război ai armatei ruse. Aceşti vor sosi la Iaşi în iunie şi se vor înrola în armata română. În timpul conferinţei interaliate de la Petrograd, din aprilie 1917, susţinând ideea menţinerii unui front românesc, generalul rus Gourko l-a acuzat pe Berthelot că „e mai român decât românii”
Misiunea militară britanică a fost formată din John Norton-Griffiths, Colin Robert Ballard, Cristopher Birdwood Thomson, Yvan Stuart Campbell. Primul dintre ei a ajuns la București în noiembrie 1916 și apoi a plecat spre Iași. Cristopher Thomson avea stagii mai vechi în România, exercitând funcția de atașat militar încă din 1915.
La Iași au ajuns și membrii Misiunii Militare Italiene, condusă, inițial, de atașatul militar Lucian Ferigo, înlocuit, în august 1917, de generalul Andrea Peano. Crucea Roșie americană a sosit la Iași în septembrie 1917. Personalul era format din aproximativ 40 de persoane. Membrii erau medici, ingineri, experți în probleme sanitare și au rămas în România până la 9 martie 1918.
Misiunea militară americană, în cadrul căreia activa și Misiunea Crucii Roșii Americane, condusă de colonelul Henri Anderson, a ajuns la Iași, în septembrie 1917. Regina Maria a colaborat foarte bine cu această misiune, ce avea și scopuri caritabile și sanitare.
