La plecarea autorităților și populației din Iași, situația fostei capitale nu era tocmai bună. Distrugerile provocate de supraaglomerare, de utilizare la capacitate maximă a instalațiilor, clădirilor, drumurilor și de transformare, de multe ori radicală, a destinației unor localuri subordonate municipalității se adăugaseră unor probleme mai vechi de dezvoltare ale urbei.
În iarna și în primăvara lui 1919, presa locală rostea povestea tragică a Iașului. „Nefericit oraș! Ce ciudată fatalitate te apasă! Că nu cred să mai fie alt oraș sau târgușor în binecuvântata țară românească, care să se asemene cu a doua capitală în ce privește halul în care se află străzile! […] Desființat politicește de pe urma actului unirii, Iașul era condamnat fatalmente să decadă. […] Și nu e de mirare că în centrul orașului se instalează un circ, din moment ce întreg orașul e un grajd!”, nota „Opinia”. Nici „Evenimentul” nu a trecut peste realitatea cotidiană apăsătoare, care potența senzația abandonului, a uitării, a decăderii, care renăștea mai vie tema sacrificiului făcut de Iași în 1859 și a trădării din partea moldovenilor ajunși în fotoliile ministeriale de la București. Într-un articol intitulat Iașul nostru, ziarul scria: „Astăzi, acest oraș zace în completă uitare, în o condamnabilă dezinteresare din partea acelora care s-au perindat și se perindă la conducerea lui. Și cei de sus și cei de jos trec cu o culpabilă nepăsare de parcă nu ar fi nici timpul, nici sufletul lor de viață a unei părți din țara aceasta”. Erau cuvinte rostite la nici un an de la plecarea autorităților centrale din Iași, expresie a frustrărilor mai vechi, dar și o reflectare a situației dificile de după război, care a potențat nu doar resentimentele, ci și problemele structurale moștenite dinainte de 1916.
La plecarea autorităților și populației din Iași, situația fostei capitale nu era tocmai bună. Distrugerile provocate de supraaglomerare, de utilizare la capacitate maximă a instalațiilor, clădirilor, drumurilor și de transformare, de multe ori radicală, a destinației unor localuri subordonate municipalității se adăugaseră unor probleme mai vechi de dezvoltare ale urbei.
În iarna și în primăvara lui 1919, presa locală rostea povestea tragică a Iașului. „Nefericit oraș! Ce ciudată fatalitate te apasă! Că nu cred să mai fie alt oraș sau târgușor în binecuvântata țară românească, care să se asemene cu a doua capitală în ce privește halul în care se află străzile! […] Desființat politicește de pe urma actului unirii, Iașul era condamnat fatalmente să decadă. […] Și nu e de mirare că în centrul orașului se instalează un circ, din moment ce întreg orașul e un grajd!”, nota „Opinia”. Nici „Evenimentul” nu a trecut peste realitatea cotidiană apăsătoare, care potența senzația abandonului, a uitării, a decăderii, care renăștea mai vie tema sacrificiului făcut de Iași în 1859 și a trădării din partea moldovenilor ajunși în fotoliile ministeriale de la București. Într-un articol intitulat Iașul nostru, ziarul scria: „Astăzi, acest oraș zace în completă uitare, în o condamnabilă dezinteresare din partea acelora care s-au perindat și se perindă la conducerea lui. Și cei de sus și cei de jos trec cu o culpabilă nepăsare de parcă nu ar fi nici timpul, nici sufletul lor de viață a unei părți din țara aceasta”. Erau cuvinte rostite la nici un an de la plecarea autorităților centrale din Iași, expresie a frustrărilor mai vechi, dar și o reflectare a situației dificile de după război, care a potențat nu doar resentimentele, ci și problemele structurale moștenite dinainte de 1916.
Încercând să aibă o imagine asupra pierderilor materiale suferite de oraș și să țină evidența pagubelor, Primăria, împreună cu școlile, a realizat încă din martie-aprilie 1918 o primă evaluare a situației. Primarul Constantin Crupenschi declara în cadrul unei ședințe a Consiliului Comunal: „Când am venit la Primărie [1919] am găsit gunoiul neridicat de trei ani”. „În problema străzilor, în timpul războiului, am avut un serviciu mixt: o Direcție venită de la București și Serviciul nostru; străzile nu s-au reparat de trei ani”, susținea Crupenschi, în aceeași ședință a Consiliului Comunal. „Școlile se găsesc într-o stare deplorabilă”, constata primarul. „Ele au fost rechiziționate pentru spitale, cazărmi, ateliere etc., mobilierul a fost distrus. Am dispus să se facă acoperișuri, să nu mai plouă în ele, să se pună geamuri, să se văruiască pereții”. Distrugeri importante au fost și la Uzina de electricitate. Rețeaua orașului a fost avariată prin afectarea stâlpilor, aparatelor, conductelor, dar și prin întrebuințarea de materiale și combustibil necomforme cu tipul motoarelor, care au produs avarii în sala mașinilor. În august 1919, unul din cele două motoare cu aburi a cedat, după ce motorul Diesel lucra la capacitate redusă.
Tabloul sumbru de la începutul lui 1919 era completat de scumpirea traiului în Iași, de speculă, de efectele unor decizii centrale luate în numele efortului refacerii generale a statului. O analiză comparată realizată de ziarul „Evenimentul”, în august 1919, arăta diferențele mari de prețuri la produsele de bază între Iași și București, diferențe care puteau ajunge și la 100%. Specula accentua și ea criza. Încercarea minicipalității de a fixa prețuri maximale s-a lovit de protestul comercianților, care au retras mărfurile de pe tarabe.
Cu sprijinul guvernului, dar mai ales prin eforturile municipalității, în septembrie 1920 Iașul începea să respire aerul normalității. Au fost pavate străzi, toate cele 17 școli primare au fost reparate, gunoiul a fost transportat din oraș, iar bisericile refăcute. A fost reparată baia comunală, s-a refăcut mobilierul școlilor primare, au fost reparate monumentele istorice și „Hala”, s-a amenajat o nouă piață, „Bădărău”, cele două deja existente, „Sf. Spiridon” și „Hala”, fiind insuficiente, s-a amenajat Cimitirul „Eternitatea”. Școlile au fost aprovizionate cu lemne și s-a refăcut stocul de țiței și păcură pentru iluminat.
În urma unui proces desfășurat la Tribunalul Iași, s-a stabilit, pe baza documentației Primăriei, că suma despăgubirilor, pe care trebuia să le primească orașul Iași, ca urmare a distrugerilor de război, se ridica la 48 069 511 lei, în condițiile în care exercițiul bugetar local pe anul 1919-1920 cuprindea la venituri 5 603 039 de lei. Se adăugau rechizițiile făcute pe raza județului Iași, pentru care Prefectura a emis bonuri, în valoare de 1 456 480 de lei, pentru armata română, și 77 634 de lei, pentru armata rusă. Până în iunie 1926, executivele de la București au alocat Iașului, în total, 13 517 232 de lei pentru refacere, din cei aproximativ 48 de milioane câștigați în instanță. S-au mai adăugat unele fonduri destinate de ministere pentru refacerea infrastructurii din Iași, alocări realizate mai cu seamă în urma intervențiilor personale ale primarilor din fosta capitală, dar alocările de la bugetul general nu au fost mai generoase, comparativ cu cele destinate altor orașe.